Tineri din Ucraina, Republica Moldova și din diaspora reîntoarsă: integrarea în comunitatea din Timiș

În ultimii ani, comunitatea de tineri din Timiș s-a schimbat într-un fel pe care statisticile îl surprind doar parțial. În sălile de curs, în cămine, în echipele companiilor și în atelierele noastre întâlnim tot mai des tineri care au ajuns aici pe drumuri diferite: unii fugind de război din Ucraina, alții veniți la studii sau la muncă din Republica Moldova, alții copii ai românilor plecați în Italia, Spania sau Germania, care s-au întors într-o țară pe care o cunoșteau mai mult din vacanțe. Fiecare dintre aceste trei grupuri are o poveste diferită, și tocmai de aceea nu vrem să le tratăm ca pe o singură „categorie de integrat”.

Trei drumuri, trei feluri de a fi străin

Tinerii ucraineni au venit, în cea mai mare parte, fără să fi ales. Mulți au ajuns în Timișoara cu familia sau doar cu mama, cu școala întreruptă, cu prieteni rămași în urmă și cu o incertitudine permanentă legată de cât vor sta. Pentru ei, integrarea nu înseamnă doar să învețe limba sau să găsească un loc de muncă, ci să poată construi ceva aici fără să simtă că trădează gândul întoarcerii acasă. Este un echilibru delicat, pe care nu îl rezolvă niciun program.

Tinerii din Republica Moldova sunt, aparent, cei mai apropiați: vorbesc limba, cunosc cultura, mulți au cetățenie română. Și totuși ne spun adesea că se simt la fel de străini. Accentul, glumele despre „basarabeni”, birocrația care îi tratează uneori ca pe cetățeni de rangul doi, toate acestea se adună. Pentru ei, integrarea înseamnă mai ales să fie priviți ca egali, nu ca o excepție tolerată.

Tinerii din diaspora reîntoarsă au poate cea mai puțin vizibilă dificultate. Sunt români, au acte în regulă, nimeni nu îi consideră străini. Dar au crescut în alte sisteme de educație, au alte referințe culturale, uneori vorbesc româna cu ezitări și își fac prieteni mai greu decât se așteptau. Au plecat de acasă ca să se întoarcă acasă și descoperă că acasă e, de fapt, un loc nou. Nimeni nu îi întreabă cum se simt, pentru că nimeni nu se așteaptă ca ei să aibă o problemă.

Ce înseamnă, concret, incluziunea

La IRDT, incluziunea și accesul la oportunități sunt una dintre cele cinci arii ale strategiei noastre pentru 2024–2027. Folosim cuvântul „incluziune” cu grijă, pentru că el poate ascunde o atitudine de sus în jos: noi, cei de aici, îi includem pe ei, cei de acolo. Preferăm să ne gândim la incluziune ca la o schimbare a comunității, nu doar a celui care vine. O comunitate incluzivă nu e una care tolerează diferența, ci una care se lasă îmbogățită de ea.

În practică, asta începe cu lucruri mici. Un atelier în care instrucțiunile sunt date simplu, cu spațiu pentru cei care nu stăpânesc perfect limba. O activitate de educație nonformală, adică de învățare prin joc, exercițiu și reflecție în afara școlii, în care fiecare participant poate aduce ceva din propria cultură, nu doar să primească ceva din a noastră. Un lucrător de tineret, persoana care lucrează direct cu tinerii în afara cadrului formal, care observă cine stă la margine și cine nu vorbește, și care știe cum să deschidă o ușă fără să forțeze pe nimeni să intre.

Din experiența schimburilor de tineri Erasmus+ pe care le-am găzduit la Timișoara și în județ, cu participanți din multe țări, am învățat că momentul în care un tânăr se simte parte dintr-un grup nu vine după o prezentare despre diversitate, ci după o seară în care a gătit ceva de acasă pentru ceilalți sau după un exercițiu în care a trebuit să rezolve o problemă împreună cu oameni pe care nu îi cunoștea. Proiecte precum „Inclusion+” ne-au confirmat că metodele contează mai puțin decât atitudinea: curiozitate reală, răbdare și refuzul de a-i transforma pe cei veniți de altundeva în subiecte de studiu.

Ce poate face comunitatea din Timiș

Timișoara are o tradiție de conviețuire între etnii și culturi pe care o invocăm des și cu mândrie. Această tradiție este însă un punct de plecare, nu o garanție. Ea trebuie reconstruită cu fiecare generație și cu fiecare val de oameni noi. Instituțiile, de la școli și universități la primării și servicii publice, pot face mult prin lucruri simple: informații clare, în mai multe limbi, despre ce trebuie făcut și unde; personal pregătit să lucreze cu oameni care nu cunosc sistemul; flexibilitate acolo unde regulile au fost scrise pentru situații care nu mai corespund realității.

Organizațiile de tineret, inclusiv noi, pot face altceva: pot crea spațiile în care tinerii de aici și cei veniți de altundeva se întâlnesc de la egal la egal, în jurul unui proiect, al unei activități sau al unei idei. Nu ca „beneficiari” și „voluntari”, ci ca membri ai aceluiași grup. Din discuțiile noastre cu tinerii ucraineni, moldoveni și din diaspora, cel mai des auzim aceeași dorință: nu să fie ajutați, ci să fie invitați. Să fie chemați la masă, nu serviți la o masă separată.

De aceea, în activitățile pe care le pregătim pentru perioada următoare, ne propunem să fim mai atenți la cine lipsește din sală și de ce. Dacă ești un tânăr venit de curând în Timiș, indiferent de unde, sau dacă lucrezi cu astfel de tineri și ai idei despre cum putem face mai bine, ne-ar plăcea să te cunoaștem. Comunitatea asta se construiește împreună sau nu se construiește deloc.