Universități, ONG-uri și companii: cum arată un parteneriat local care produce ceva pentru tineri

Puține cuvinte apar mai des în proiectele pentru tineri decât „parteneriat”. Orice cerere de finanțare îl cere, orice strategie îl promite, orice conferință îl laudă. Și totuși, dacă întrebăm un tânăr din Timișoara ce a primit concret de pe urma unui parteneriat între universitatea lui, un ONG și o companie, răspunsul este de multe ori o tăcere politicoasă. Scriem acest articol pornind de la experiența noastră de peste zece ani la IRDT, timp în care am fost și partener mic, și organizație coordonatoare, și martor la colaborări care nu au produs nimic în afara unei fotografii de grup.

De ce eșuează majoritatea parteneriatelor

Primul motiv este că fiecare parte intră în colaborare cu alt scop, nespus. Universitatea vrea vizibilitate și indicatori de inserție profesională a absolvenților. Compania vrea acces la candidați și, uneori, o imagine mai bună în comunitate. ONG-ul vrea finanțare și acces la tineri. Niciunul dintre aceste scopuri nu e rușinos, dar când ele rămân nerostite, parteneriatul devine o sumă de așteptări contradictorii. Al doilea motiv este lipsa unei persoane care să țină lucrurile în mișcare. Un acord semnat de un rector, un director general și un președinte de asociație nu face nimic de unul singur; are nevoie de cineva care trimite e-mailuri, stabilește întâlniri și întreabă ce s-a întâmplat cu ce s-a promis.

Al treilea motiv, poate cel mai important, este că tinerii lipsesc din proiectarea colaborării. Se decide pentru ei, nu cu ei. Rezultatul este un program de internship care nu se potrivește cu orarul cursurilor, un atelier care repetă ce se predă oricum la facultate sau o „zi a carierei” la care vin aceiași recrutori cu aceleași pliante.

Cum arată unul care funcționează

Din ce am văzut noi, parteneriatele care produc ceva au câteva trăsături comune. Pornesc de la o nevoie concretă, identificată împreună cu tinerii, nu de la o oportunitate de finanțare. Au un rezultat clar, mic și verificabil: zece tineri care învață să scrie un proiect și depun unul, o serie de ateliere de antreprenoriat care se încheie cu idei prezentate în fața unor oameni care pot da feedback real, un grup de lucrători de tineret, adică persoane care lucrează direct cu tinerii în afara școlii, care își dezvoltă o competență nouă. Și au un ritm: întâlniri regulate, roluri clare, un calendar pe care fiecare îl cunoaște.

Când am organizat cursurile de antreprenoriat împreună cu incubatorul de afaceri INCUBOXX, lucrul care a contat cel mai mult nu a fost acordul formal, ci faptul că fiecare parte aducea ceva ce cealaltă nu avea. Incubatorul aducea spațiul, contactul cu antreprenori și o perspectivă de business; noi aduceam metodele de educație nonformală, adică învățarea prin exerciții practice și reflecție, într-un cadru flexibil, și relația cu tinerii. Niciunul nu ar fi putut face singur ce am făcut împreună. Aceeași logică am regăsit-o în trainingurile de scriere de proiecte pentru organizațiile studențești: universitatea aducea studenții și cadrul instituțional, noi aduceam experiența de proiecte europene.

Rolul fiecăruia, spus pe șleau

Universitatea este, de regulă, partenerul cu cea mai mare greutate instituțională și cu cele mai multe resurse: săli, oameni, acces la mii de studenți. Ce îi lipsește de multe ori este flexibilitatea. Orice activitate nouă trece prin aprobări, calendare academice și responsabili care au deja prea multe de făcut. O universitate care vrea să fie un partener bun trebuie să accepte că unele lucruri se întâmplă în afara programei și a orelor de curs, și să dea cuiva mandatul de a decide repede.

Compania aduce realitatea pieței muncii: ce competențe sunt căutate, cum arată un interviu, ce înseamnă o zi de lucru. Cea mai valoroasă contribuție a unei companii nu sunt banii, ci timpul oamenilor ei, un specialist care vine să vorbească sincer despre meseria lui, un mentor care răspunde la întrebări pe parcursul unui semestru. Companiile din Timișoara, mai ales cele din IT și inginerie, au început să înțeleagă asta, dar încă prea multe se limitează la sponsorizări și prezențe la târguri de carieră.

ONG-ul de tineret este, în această ecuație, veriga de legătură. Noi cunoaștem tinerii altfel decât îi cunoaște o secretariat de facultate sau un departament de resurse umane. Știm ce îi interesează, ce îi sperie, de ce nu vin la evenimente. Și avem metode prin care învățarea devine participativă. Dar trebuie să fim onești: suntem partenerul cu cele mai puține resurse și cu cea mai mare dependență de finanțări pe proiecte. Un parteneriat bun recunoaște asta și nu ne tratează ca pe un furnizor gratuit de voluntari.

Ce propunem

Strategia noastră pentru 2024–2027 pune competențele și orientarea profesională, precum și antreprenoriatul, între ariile principale de lucru, iar niciuna dintre ele nu poate fi acoperită de un ONG singur. De aceea căutăm activ colaborări cu universitățile din Timișoara și cu companii care vor mai mult decât vizibilitate. Dacă reprezinți o facultate, o firmă sau o altă organizație și ai o idee concretă, chiar mică, pentru tineri, haideți să vorbim. Cel mai bun parteneriat nu începe cu un protocol, ci cu o întrebare simplă: ce putem face împreună, în următoarele șase luni, pentru douăzeci de tineri?